Ar primi Dumnezeu pe diavol dacă s-ar pocăi?

Viața parohiei Iunie 18, 2015

     Întrebarea la care răspunde povestirea duhovnicească de mai jos, extrasă din proaspăt publicatul Tezaur al Cuviosului Teognost, este una legitimă și frământă mințile multor contemporani ai noștri. Dacă omul este primit prin pocăință, de ce n-ar putea fi primit și diavolul? De ce este Dumnezeu atât de aspru cu făptura Sa, în fond ? Unii teologi ortodocși contemporani socotesc, fără să o spună ca atare, că problema mântuirii diavolului ar putea fi rezolvată, chiar fără pocăință, prin revenirea la vechea doctrină origenistă aapocatastazei (apokatastasis ton panton). S-a simțit în ultima sută de ani o reapropiere de această idee, pe de o parte printr-o primire cu mai multă bunăvoință a scrierilor lui Origen și pe de altă parte printr-o lectură a Sinodului V Ecumenic mai favorabilă teologului alexandrin.

    Astfel, vechea teorie condamnată, reîncărcată și renumită universalism, este noua fantomă care bântuie mințile slăbite din acrivia conștiinței dogmatice a multor teologi și scriitori ortodocși. Aș putea înscrie cu ușurință în această listă, fără a intra aici în detalii (și fără pretenția de a fi completă), pe Pr. Serghei Bulgakov, Mitropolitul Kallistos Ware, Olivier Clement, Mitropolitul Ilarion Alfeyev și pe David Bentley Hart. Eshatologia binară (Împărăția cerurilor-iad) rămâne greu de acceptat pentru mulți, deși e chiar eshatologia Evangheliei. O apropiere de teoria latină a purgatoriului este mai greu de gândit, având o puternică respingere teologică în dialogul cu Biserica latină în sec. al XV-lea. Așa că pentru mulți, universalismul rămâne soluția cea mai facilă, găsindu-se chiar și argumente la unii autori din Tradiția Răsăriteană. Iadul n-ar fi veșnic, pedepsele acelea ar înceta după o vreme, iar Dumnezeu în iubirea Sa i-ar îmbrăișa și restaura pe toți, inclusiv pe diavoli. Este însă aceasta o soluție corectă? Așa cum arată povestirea lui Teognost, pentru Părinții Bisericii bizantine, a căror teologie am primit-o și noi, nu era.  

                                                                    ***    

 (1) Cineva dintre Sfinții Bătrâni, mare și străvăzător, depășind ispitele demonilor, nu mai avea deloc nici o grijă din pricina lor, ci era văzându-i cu proprii ochi și pe îngeri, și pe demoni, felul în care aceștia se ocupau de viața oamenilor, fiecare  luptând în partea lui. Acest Bătrân era măreț și ajuns la mare înălțime, încât rămânea netulburat în ciuda duhurilor necurate. De multe ori îi și batjocorea pe ei și îi necăjea, amintindu-le căderea lor cea din ceruri și osânda focului veșnic care îi așteaptă pe aceștia. Așadar, demonii l-au vestit unii altora pe Bătrânul acela mare, ca nimeni să nu mai îndrăznească de acum înainte să se apropie de el, ca nu cumva să fie rănit de el, ca unul care a ajuns la înfricoșată nepătimire, îndumnezeit fiind de Preasfântul Duh.

(2) Și pe când se întâmplau astfel toate acestea, unul dintre demoni a zis către altul: „Frate Zerefer”, căci acesta era numele demonului, „oare dacă s-ar pocăi vreunul dintre noi, îl va primi Dumnezeu în pocăință, da sau nu? Și cine știe oare aceasta?”. Și Zerefer a răspuns: „Vrei să mă duc la Bătrânul acela mare care nu se teme de noi și să-l ispitesc despre aceasta și să-l încerc?”. Și acela, „Du-te!”, zice, „dar ia seama că Bătrânul este străvăzător și va cunoaște vicleșugul și nu îl vei convinge să-L întrebe pe Dumnezeu. Totuși du-te, poate vei reuși, sau dacă nu, vei face ale tale și vei pleca”.

(3) Atunci ducându-se Zerefer la Bătrân și luând chip de om, a început a plânge înaintea lui și a se tângui. Iar Dumnezeu, vrând să arate că nu se întoarce de la nimeni dintre cei ce se pocăiesc, ci îi primește pe toți cei care aleargă la El, nu i-a descoperit Bătrânului cele ale vicleșugului, ci Bătrânul îl vedea pe diavol deplin ca pe un om și nimic altceva. Zice către el Bătrânul: „Pentru ce plângi, omule, și te tânguiești astfel din inimă, că îmi sfâșii sufletul cu lacrimile tale?”[1]. Iar demonul: „Eu, părinte sfinte, nu sunt om, ci demon rău, ca unul care am devenit astfel, pentru mulțimea nelegiuirilor mele”.  Bătrânul zice: „Și ce voiești să-ți fac ție, frate?”. Socotea părintele că din multa smerenie se numea pe sine demon, Dumnezeu nedescoperindu-i lui deocamdată ceea ce se întâmpla. Zice demonul: „Nimic mai mult nu te rog, omule al lui Dumnezeu, decât să te rogi Domnului Dumnezeului tău cu tărie, ca să-ți descopere ție dacă îl primește pe diavol în pocăință. Căci dacă îl va primi pe acela, mă va primi și pe mine, care nu mă deosebesc mult de acela”. Și Bătrânul: „Cum vrei, așa voi face. Acum deocamdată, du-te la casa ta și mâine vino aici și îți voi spune voia lui Dumnezeu”.

Mai mult puteți citi pe saitul parohiei noastre www.parohiacopou.ro